O doamnă îmi relata ieri o scenă obişnuită în maxitaxi: stătea în picioare, iar câţiva tineri se lăfăiau pe scaune, admirau cică peisajul. Iată însă că s-a ridicat, oferindu-şi locul, un om în vârstă, pe deasupra şi cu pansament la un ochi, ceea ce, desigur, nu-i făcea viaţa mai confortabilă! Plus că omul avea şi bagaj şi, stând în picioare, trebuia acum să-şi ţină geanta grea în mână. Poate cobora la prima? Nu, a răspuns omul, mergea departe… Însă, desigur, era vorba despre un principiu de viaţă, despre caracter, despre eleganţă. Despre educaţie… Dar mai este nevoie de educaţie ca să trăim acum? Măcar la asta de ne-am gândi: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu face!” 1 + 1 nu făceau nimic înaintea stabilirii regulii matematice – nici fără caracter nu există valoare, în ciuda versurilor unei cunoscute manele!
Sigur, cei disperaţi de viaţa în jungla asta a noastră vor sări acum să deplângă proasta creştere a „tineretului de azi”: „Domnule, aici ne-a dus libertatea prea mare!” Cei „practici” vor spune însă că sunt eu un moralist plictisitor, că o fi elegant să oferi locul unei doamne/ bătrân/ gravide, dar eşti şi tu defavorizat de ceva. Şi ce te faci dacă… i-ai oferit locul tocmai casieriţei plictisite care poate îţi va închide peste un ceas chiar ţie ghişeul în nas, sau funcţionarei care se va stropşi la tine, sau celei care te va amâna cu programarea la dentist? Cavalerismul medieval, galanteria secolului XIX, formalismul începutului de secol trecut, toate s-au dus! Acum înveţi la şcoală despre modele morale din alte epoci, care nu sunt şi… rentabile! E mai „rentabil” de pildă să stai jos, când educaţia europeană spune că sexele au drepturi egale…
De ce am ajuns aşa cinici, aşa de nesimţiţi? E de vină şcoala, familia, strada? Să cerem „pedepsirea vinovaţilor”, amenzi pentru nesimţire (sau doar slăbiciune de caracter)? Nu oaia e vinovată că o mănâncă lupul! Statul, cu învăţământul „gratuit”, e mai vinovat decât elevul sau responsabilii săi legali - profesorul şi părintele – de ticăloşirea generală. Avem o ţară cu un sistem nu de educaţie, ci de super-informaţie adesea inutilă, care pretinde să înveţi papagaliceşte (oricum uiţi imediat ce nu-ţi mai trebuie), fără să ţi se dea însă măcar datele de bază: să-ţi ştii bine limba, să admiri, să respecţi, să fii om!
Un profesor vârstnic, invitat recent la o emisiune de televiziune, propunea îndreptarea Învăţământului nu prin examene complicate, programe europene ori pedepse depăşite de vremuri, ci prin mărirea semnificativă a salariilor profesorilor. Vise! Dar într-adevăr, lefurile mici descurajează, în sistem rămânând mulţi mediocri, care abia reuşesc să-şi treacă definitivatul. Profesorul invitat observa însă: copiii imită, instinctiv, până şi micile gesturi, ticurile profesorilor care reuşesc să li se impună în mod natural prin prestanţă, gesturi de care nici măcar dascălii respectivi nu sunt conştienţi. Mă gândesc deci ce s-ar întâmpla dacă un profesor bun ar avea salariu de parlamentar? Păi, dacă el ar veni la şcoală într-un Ferrari, ar purta costum Armani, iar vara s-ar relaxa cu adevărat în Grecia sau măcar la bulgari, în loc să dea meditaţii ca să-şi mai achite din datoriile la întreţinere (sigur, ar avea în geanta diplomat cărţi de ultimă oră din domeniul în care el predă), nu s-ar şti că e mai bun decât alţi profi? Sau n-ar deveni elegantul prof un model în ochii copiilor? Cărora să le poţi spune: „Vedeţi, chiar aşa arată cineva căruia i-a plăcut cartea, tăntălăilor!”
